Copil autist zidit intre milenii-Stefan Bolea

sunt un zeu în scaun cu rotile
un geniu cu trup de băiat
o flacără ce moare de frig
un ocean sleit de sete
un monstru sinucigaş

sunt otravă doar pentru mine
un tânăr uragan
inconştient de puterile sale
o stea ucisă etern căzătoare
să învăţ să mă bucur de viaţă, de lume, de mine,
de la cine ?

o comedie umană la care se râde la comandă
sunt omul care l-a răscumpărat pe Dumnezeu din captivitate
i-a dat bani de ţigări şi l-a rugat să nu uite să fie satanic
nu ştiu unde se termină nebunia şi unde încep eu
dar simt că trupul acesta trebuia să fie mare
un haos neîntrerupt mă modelează ca pe o sabie

sunt omul lui „nu ştiu când”, „nu ştiu de ce”
viaţa se repetă într-o falsă loterie indiferentă
mă striveşte cu dictatura banalităţii ei criminale

se poate muri de plictiseală ?
eu cred că da

nu ştiu ce poate să urmeze
dar cortegiul de greşeli îmi zâmbeşte calm ca o pisică ce îşi aşteaptă laptele dimineaţa
antidestinul trăieşte din mine
îi fac jocul prea uşor

Dumnezeu adevărat Dumnezeu cel Negru
sălăşluieşte în trupul meu bolnav
îmi fură visele
îmi aude gândurile
nu mă lasă să aflu totul despre mine
sunt fiul lui cel mai puţin reuşit
bastardul nedorit

scriu cu sânge
şi nu-mi pasă că haosul îmi dedublează senzaţiile
mă vrea confuz
strecoară în mintea mea greşeli

sentimentul eternităţii neantului
are în el ceva ironic şi pervers
e ca un drog genial
nimic peste nimic
peste nimic şi la capăt tu

visez o agonie neîntreruptă
o moarte grea în trepte
chinurile te deschid spre cunoaştere
plăcerile te înciudează

vreau să fiu torturat până la leşin
să visez că paradisul este o banală clipă de repaos
să visez ca paradisul e tocmai iadul duminicii
să nu vreau nimic decât ataraxie
să fiu umil mulţumit lipsit de lăcomie
să mor încet fără să mor
să trăiesc fără putinţa de a mă obişnui cu chinul
fiecare clipă să fie un şoc
fiecare senzaţie să mă scoată din minţi

să mă apropii de ceea ce se spune că ar putea fi moarte
moartea să mă ţină în palme
şi să se încarneze în amantă
moartea să fie zeu şi om
contradicţie în termeni în carne şi oase
să ne sărutăm în văzul lumii
să ştie toată lumea că suntem Dumnezeu

eu ştiu că mortul nu moare în sens strict fizic
e mai atent atunci la viaţa subterană
dacă mortul a murit
atunci cum se întâmplă că port atâtea cadavre în mine
care mai au tupeul să-şi ceară raţia de carne şi sânge seara ?

mă întreb dacă există iad
în sensul dacă mai există altul
sinuciderea de-aici nu e un declin de fiinţă sau valoare
o schimbare totală de sens
e o mică recreaţie care te învigorează
să-ţi tai venele înainte de începerea săptămânii de lucru
să te spânzuri în fiecare pauză de masă

sentimentul neantului
necesitatea unei privelişti goale
în prăpastie prosperează numai teama
dar visez un neant plăcut neobişnuit de confortabil
în care perechile decapitate să-mi zâmbească pline de jenă şi de stupefacţie
că m-am oprit din drum doar pentru atât şi că n-au putut mai mult
aş vrea un neant care să se alinieze la rigorile neantului meu personal
abisul favorit
copiii de ţâţă să fie făcuţi frigare
bătrânilor să li se scoată ochii să li se taie limba
să fie îndopaţi cu proprii lor nepoţi
virgine goale să mi se prostitueze la comandă
şi să le placă din teamă de mai rău

visez un neant al urii
în care să fiu rege satir călău şi mercenar

vreau să înfăptuiesc o strălucită inversare a lanţului trofic
să fac implant mieilor
s-atace dintr-odată lupii
vreau să văd prima antilopa care se întoarce din goană
şi muşcă dintr-un leopard
vreau iepuri de câmp care vânează şerpi şi peşti care doboară urşii
tot ceea ce înseamnă instinct de conservare să devină disperare
şi să devină nevoie de sânge
şi tot ceea ce înseamnă instinct de pradă
să se transforme în ceva decadent duplicitar şi laş

eu să fiu singurul din rasa umană
care să se bucure şi să înţeleagă acest glorios spectacol
acest genial măcel-experiment
doar elementele să rivalizeze cu mine
să mor doar ca să mă-ntrupez ca zeu

simt c-am ajuns la capăt de drum
şi nici arta nu poate să mă urmeze în acest pustiu

abisul contopit cu mine

exist şi eu
există neantul din mine
aş vrea să facem dragoste cu atâta pasiune
încât să trecem unul prin celălalt
să facem transfer de personalitate
să ne trezim fiecare în trupul celuilalt
neantul e genial
atât timp cât genial
sunt eu

n-am nici o îndoială
sunt sleit de atâta orbire
unele poeme ar trebui scrijelite cu pumnalul pe piele
să curgă sânge acolo unde a curs ură
am să mă destrăbălez cu cadavrul unei omeniri gâtuite de chin
am să beau sânge din tigva ei
să am orgasm când horcăie

geniul cathartic al poeziei este unicitatea
am să mor odată cu moartea
dar am sa lipsesc de la renaştere