Abstract

Va privesc cu aceeasi ochi goi si impasibili fara sa vad nici cea mai mica urma de banuiala.Vad in ochii vostri,si,in acelasi timp prin voi,exact imaginea aparenta pe care am vrut s-o arat,doar paravanul sub care ma ascund fara ca nimeni sa-si dea seama.

Va simt atat de goi,atat de lipsiti de compasiune,cuprinsi de nepasare,ucisi de durere si imi dau seama ca nimeni nu ma cunoaste cu adevarat.Am ajuns sa va privesc fara sa simt nimic:nici bunatate dar nici ura,nici mila si,cu atat mai putin iubire.Doar aceeasi indiferenta care ma copleseste,aceeasi singuratate care ma ucide cu fiecare clipa.Dar,curand imi dau seama ca nu mai are ce sa ucida...pentru ca am murit cu mult timp in urma.Din mine nu a mai ramas decat fizicul,un corp care ma tine captiva,legata de aceasta lume.Astazi,acum,va priveste un cadavru viu,va priveste exact ca pe niste scaune cu doua picioare.